Deși mi-a fost greu să recunosc, niciodată nu mi-a plăcut să arăt ceea ce simt cu adevărat. Nu o făceam pentru că îmi era frică de ce o să zică ceilalți despre mine, ci de cum o să mă simt eu despre propria persoană dacă o să rostesc totul cu voce tare.
Dacă cineva îmi adresa un comentariu urat, o transformăm într-o glumă, dacă mă răneau cuvintele cuiva dintr-o ceartă, făceam haz de necaz, iar în loc să accept lucrurile, încercăm să le diminuez. Desigur, această fiind o metodă neeficiența, are efect de scurtă durata, pentru că nu rezolva nimic în profunzime, ci e doar un pansament al ego-ului care doar continuă să trăiască într-o bilă de sticlă ce riscă să se spargă iminent la primul șoc, în cazul de față șocul reprezentând experiențele de impact prin care trecem.
Odată ce eram judecată sau îmi era atrasă atenția asupra unui aspect legat de mine, mă închideam în propria mea “cochilie”, pentru a mă proteja, în realitate, de propria mea judecată. Mi-era frică de ideea că cineva o să mă judece în felul în care mă judec eu pe mine. În realitate, privind fără subiectivitatea ego-ului, frica această era alimentată de mine, pentru că nu reușeam să privesc altfel lucrurile, ci mă adanceam în problema.
De aceea, am adoptat această “armură”, “cochilie”: pentru a mă apară de propria mea gândire. Am transformat fragilitatea din mine, într-o robustețe pe care le-o arătăm celor din jur pentru că nu aveam idee cum să o gestionez. În mintea mea, în funcție de reacțiile mele, eram considerată puternică sau vulnerabilă, iar ego-ul meu nu suportă termenul de vulnerabilitate, lucru care nu mă categoriza în termenul de “puternică”, ci era mai mult de fațada, era ceea ce lăsăm să se vadă, lucru care arată slăbiciune, nu putere sau inteligență emoțională.
Probabil asta simți și tu de multe ori când vrei să arăți cât ești de puternic, când tu doar te temi de vulnerabiliate, de acceptare, de autocontrol? Așa că zici că nu îți pasă sau că totul e trecător și că va trece dacă nu îi acorzi o deosebită importantă. Ceea ce am zis mai sus este chiar definiția robustului, omul care este atât de satul de a se învinovăți pe sine și de a se închide în el, încât alege să poarte o masca de fiecare dată când este pus într-o situație de disconfort, o masca de falsă putere, de fals control asupra situației. Inițial, fiind un fragil care se autoinvinovateste, se inhibă, este afectat de toți din jurul lui, se transformă într-o stana de piatră care crede că poate suportă tot și pe toate. Cu aspectul asta cred că ne confruntăm foarte mulți dintre noi, mai ales la vârstă adolescenței. Ne prefacem că atunci când suntem răniți, nu ne pasă, nu ne afectează, nu simțim durere sau respingere. Când pierdem, ne prefacem că nu era oricum atât de important pentru noi și că vom găsi altceva la care să câștigăm.
Cum am lucrat cu mine pentru a renunta la aceste obiceiuri pe care le adopasem dintr-o nevoie de integrare? Cel mai minunat lucru este acceptarea gândului de a fi VULNERABIL. De asemenea, atunci când primesc o replică care nu satisface ego-ul meu, încerc să o privesc în alt mod decât în cel în care privește latura mea robustă. “Care a fost motivul pentru care a spus asta?” sau “Ce pot să înțeleg cu adevărat din ceea ce îmi transmite persoană din față mea?” sunt două gânduri constructive care mă ajută să privesc antifragil circumstanțele și să accept orice experiență că pe un mod de învățare, pentru că suntem adolescenți și fix asta ar trebui să facem: să experimentăm și să învățăm pentru viitor.
După ce vezi o nereușită că pe o experiență cu importanță pentru viitor, privești întâmplările mult mai lucid, totul nu se mai transformă în frustrare, ci în putere. Antifragil te numești atunci când vezi orice întâmplare, precum una din care pot învață, din care poți trage concluzii, nu care o ascunde sub preș din instabilitatea ieșirii din zona de confort și exact spre asta vreau să mă îndrept, la fel cum te invit și pe ține să o faci.
Semnat, Redactor Daria Comănici