1. Conceptul de „flow”:
Starea de flow – creierul şi creativitatea
Ţi s-a întâmplat vreodată să te aşezi la birou cât încă era lumină afară, să începi o activitate de care eşti pasionat, să clipeşti de două ori şi să îţi dai seama că deja s-a întunecat? Vreme de nişte minute bune, ai fost preocupat doar de activitatea ta. N-ai mai auzit telefonul sunând, nimic nu te-a deranjat, iar timpul parcă a stat în loc, de parcă ai fi fost într-o transă. Află că, în acele minute (care n-au fost mai mult de 45, vei vedea imediat de ce), ceva s-a petrecut în creierul tău: ai traversat o stare numită „flow”, extrem de specială şi, în general, greu de atins. Această stare apare numai în momentul în care taskul pe care îl practici îţi este drag şi îl faci cu plăcere. Când această condiţie este îndeplinită, odată atinsă concentrarea, îţi trebuie în jur de 15-20 de minute pentru a intra în flow. De asemenea, e nevoie ca skill-urile (abilităţile tale în ceea ce priveşte taskul) să fie la acelaşi nivel cu challenge-ul (dificultatea taskului). Cu alte cuvinte, sarcina de lucru nu trebuie să fie nici prea grea, în raport cu capacitatea ta de a o duce la capăt (în acest caz, intervine fenomenul de „anxiety”), dar nici prea uşoară (aici, apare “boredom” sau plictiseala) și, atenție, nici prea complexă, căci complexitatea nu este compatibilă cu acest concept. De exemplu, dacă scrii un articol de ziar, nu poți fi într-un flow continuu, din momentul în care începi să faci documentarea și până termini de scris. Ori ești în flow când scrii, ori când te documentezi: nu poți face switch între cele două, rămânând în aceeași stare de concentrare.
În flow, te simţi absorbit de task. Potenţialul tău este maxim, numeroase zone din creier sunt active şi nici măcar nu ai capacitatea de a-ţi da seama că te afli într-o sarcină de lucru, atât de profund ești ancorat în ce ai de făcut. De asemenea, nivelurile de dopamină şi noradrenalină (necesare concentrării) sunt cele optime. Hormonul fericirii, serotonina, este şi el secretat, producând „asocieri libere de idei”. Zona din creier responsabilă pentru autocritică (cortexul prefrontal median) este inhibată, la fel şi nucleul amigdalian, din care răsare adesea vocea nedorită a egoului tău. Astfel, te simţi neînfricat, ești lipsit de orice constrângere şi deci liber să creezi. În timpul flow-ului, se produc şi moleculele anti-anxietate denumite „gaba neurons”, care stopează autocontrolul, fiind încă un element în plus care încurajează libertatea de creaţie. Totodată, probabilitatea de a fi distras de la sarcina de lucru scade semnificativ: auzul se diminuează, iar triggerii externi, care de obicei te întrerup în cele mai nepotrivite momente (glasul părinților, o ușă închisă, un zgomot pe stradă), nu te mai deranjează, fiindcă nu-i mai percepi. Adrenalina e şi ea prezentă şi îți asigură energia de care ai nevoie pe parcursul acestui proces. Şi să nu crezi că ai nevoie de prea multă. Pe cât de complicată pare a fi starea de flow, pe atât de simplă este, de fapt: consumă foarte puţină energie, cam la fel de puţină ca atunci când te afli în „mind wandering”, starea generală a creierului, cea de relaxare. Păcat că nu durează mai mult de 45 de minute, și asta la adulții care se antrenează în această privință, căci adolescenții nu rezistă mai mult de 10-15 minute. După trei sferturi de oră, resursele se epuizează și ai nevoie de o pauză de „refill”, în care să-ți oxigenezi creierul: 5 minute sunt suficiente, dar ai grijă să nu le irosești, căci sunt extrem de importante. Inspiră și expiră de câteva ori, deschide geamul, ia o gură de aer, dezmorțește-te după aproape o oră de stat pe scaun. Când vei reveni, ai să vezi că vei atinge din nou flow-ul, fără prea mult efort. Important este să știi să-l menții.
Te invit, acum, să încerci și tu acest exercițiu și, la final, să ne spui cum a fost.
Dona Diaconescu
2.
– o experiență gestionată în mod antifragil:
Eşti nervos? Neutralizează!
De curând, am avut de pregătit un articol pentru Revista LZR și, în calitate de redactor, a fost nevoie să pun la punct un concept alături de echipa mea, care mai conține un grafician și un fotograf. În timpul ședinței cu aceste persoane, mi-am expus ideile și am fost luată prin surprindere când am văzut că nu sunt aprobată. Primul trigger, care a reușit să genereze un impuls destul de puternic (pe care l-am localizat, prin introcepție, în zona gâtului), a fost opinia uneia dintre fetele cu care lucrez: „Eu cred că ar trebui să modificăm puțin ce ai spus tu, nu mi se pare că sună prea grozav”. Citind asta pe telefon, am intrat instant într-o reacție de fight, activându-mi-se certitudinea din SCARF. Înainte de ședință, îmi formasem așteptarea că voi fi aprobată de colegele mele și, eventual, chiar lăudată. Această așteptare avea la bază o convingere limitativă, anume aceea că, la revistă, nimeni nu are dreptul să-mi spună ce să fac, eu sunt redactor și scriu cum vreau. Intrând deci în fight, occipitalul meu a fost extrem de activ, zicându-mi „Ia uite-o pe colega X, cât de rău-intenționată e! Câtă ură zace în cuvintele ei!”. Hippocampul, în acest timp, îmi amintea de momente din alte ședințe, în care eu îmi spusesem ideile și totul decursese perfect: “Acum o lună, la ultimul articol, nu s-au purtat așa!”. Conștientizând că nu am o gândire lucidă în această situație, am neutralizat cu ajutorul schimbării de perspectivă. Am modificat, pur și simplu, unghiul din care priveam lucrurile, punându-mă în pielea colegelor mele. Mi-am imaginat că sunt un simplu cititor, care și-ar dori ca articolul pe care-l citește să fie unul de calitate. În acel moment, am devenit cu adevărat obiectivă și am înțeles valoarea feedback-ului: am priceput ce era în neregulă cu ideea mea de articol și am acceptat asta, încercând să găsesc o cale de rezolvare și un concept mai bun. Am ieșit din reacția de fight fără să ajung în manifestare, m-am calmat și cu siguranță am anihilat o parte din convingerea nocivă, remodelând câteva dintre sinapsele “defecte” din creierul meu. Și spun “câteva”, fiindcă mai târziu, în aceeași ședință, m-am lovit de o altă convingere, poate și mai dăunătoare: aceea că, dacă o anume persoană e insistentă când îmi dă un sfat, aproape obligându-mă să-l aplic, îmi vrea cu siguranță răul, așa că ar trebui s-o ignor sau chiar să mă îndepărtez de ea (această credință a mea s-a format în copilărie, prin intensitate, când m-am lovit de o persoană ale cărei sfaturi nu erau spuse din inimă, ci menite să mă pună într-o lumină nefavorabilă). Insistența fotografei mele, referitor la ideea ei, mai precis replica „Deci așa facem, cum v-am zis eu”, a reprezentat un alt trigger. Impulsul format a fost, din nou, intens, iar SCARFul s-a activat pe certitudine. Am ajuns iarăși într-o reacție de fight, occipitalul fiind convins de intențiile necurate ale fotografei, care vrea să nu am succes, iar parietalul imaginându-și deja ce se va întâmpla dacă ascult sfaturile ei: “Vor râde toți de tine, vor zice că nu știi să scrii, că n-ai idei și nimeni nu-ți va mai citi articolele!”. Am apelat din nou la schimbarea de perspectivă, ca tehnică de neutralizare, și m-am pus în locul fetelor care-mi dădeau sfaturi. Am încercat să redevin lucidă și mi-am spus că nu orice persoană de care mă lovesc îmi vrea răul și că nu mă pot feri toată viața de sfaturi: chiar acum câteva minute, aceleași colege au avut niște idei briliante, comparativ cu ale mele. De ce să nu le ascult și de această dată? Și așa am făcut, ieșind din reacția de fight. Am analizat opiniile lor și le-am luat în seamă: acum, păreau a fi spuse din suflet, cu scopul de a mă ajuta și nicidecum ca să mă tragă în jos.
Dona Diaconescu
– cum am urmărit o oportunitate:
Pasiuni şi oportunităţi
Acum o lună și ceva, doamna profesoară de chimie de la școală ne-a anunțat că urmează atât olimpiada, cât și un concurs extrem de important, care ne poate asigura intrarea la Facultatea de Chimie. Nu mă simțeam deloc atrasă de niciuna dintre cele două activități, iar când am auzit că se desfășoară în vacanță, chiar că mi-a pierit tot cheful să particip. Parietalul își imagina deja cum îmi voi strica eu toate planurile, ca să mă pregătesc intensiv la chimie. Virusul efort=/disconfort era mai mult decât prezent în creierul meu, când am hotărât că nu vreau să particip. Egoul îmi tot găsea scuze: „Va fi ziua mea!”, “Va fi ziua mamei!”, “Am teme de făcut…”, “Vreau să învăț la biologie; de când e chimia, ca task, pe lista 1?!”. Câteva minute mai târziu, am apelat la teoria eului viitor, știind că s-ar putea să ratez o mare oportunitate dacă nu mă înscriu la cele două activități. Mă vedeam, peste câțiva ani, debusolată, fără să știu prea bine în ce direcție s-o apuc și cu întrebările “Oare mie chiar îmi place chimia anorganică? M-aș descurca în acest domeniu?” în minte. Mi-am dat seama că o experiență de tipul olimpiadei m-ar ajuta să mă autoevaluez și să devin conștientă de adevăratele mele capacități și pasiuni. Am decis deci să mă înscriu, am lăsat virusul efort=/disconfort la o parte și m-am luptat de nenumărate ori cu egoul în timpul taskurilor la chimie: mi-am antrenat de multe ori voința pe rezistență – cortexul prefrontal stâng (rămânând concentrată la birou când simțeam că m-am plictisit și că vreau să fac orice altceva), dar și cortexul prefrontal median, amintindu-mi constant care este scopul meu final și de ce fac efortul de a mă pregăti pentru concursuri. Nu a fost deloc ușor și, tot acumulând informație în domeniu, tot felul de formule, enunțuri și legi, s-a conturat ușor ușor și răspunsul la cele două întrebări. Înainte de a ajunge la olimpiadă, mi-am recunoscut că nu, chimia anorganică nu e ce-mi trebuie mie: poate că aș putea atinge un nivel mai înalt, însă nu mi-ar plăcea această muncă, ar fi un proces anevoios. Am stat mult să mă gândesc dacă nu cumva concluzia aceasta este formulată de ego, care mă păcălește că nu-mi place chimia ca să-mi dea un motiv să nu învăț: nu, concluzia a fost formulată chiar de către sine. N-am lăsat însă ca această afirmație să se transforme într-o convingere limitativă, căci asta m-ar fi împiedicat să învăț în continuare și m-ar fi făcut să cred că nici chimia organică, pe care încă n-am studiat-o, nu mi se potrivește. Ideea că „Nu sunt compatibilă cu această materie” mi s-a confirmat în ziua olimpiadei, când, văzând subiectele, mi-am dat seama că performanța înseamnă cu totul altceva decât ce se învață la școală, un „altceva” deloc atractiv pentru mine.
Odată cu această experiență, am aflat informații interesante despre mine, dar care sigur nu sunt definitorii. Cine știe, poate la anul voi da peste o altă oportunitate, care o să-mi dezvăluie că mă descurc la o altă ramură a chimiei!
Dona Diaconescu
– cum mi-am depășit o frică:
Nu te lăsa învins de ego!
Până de curând, teama de a vorbi cu străinii era ceva normal pentru mine. Egoul ținea foarte mult la imaginea mea și la validarea primită din partea societății, motiv pentru care îmi era frică să deschid gura în fața necunoscuților. Parietalul tot timpul îmi spunea: „Nu te risca să vorbești, sigur o să râdă ăștia de tine și o să-și facă o impresie proastă. Mai bine taci.”.
Într-o zi, la kinetoterapie, doctorul a început să-mi povestească despre o anumită boală, care, exprimată în termeni medicali, are o denumire extrem de ciudată. N-am reușit să înțeleg cum se numea afecțiunea, limbajul folosit de doctor era chineză pentru mine și mi-era rușine să-l rog să mă lămurească despre ce e vorba. Am fost trigger-uită de fraza „S-ar putea ca și tu să suferi de asta!”. Impulsul a fost intens și l-am resimțit în piept. Mi s-a activat certitudinea, căci am avut așteptarea să înțeleg, până la urmă, despre ce vorbește medicul, însă asta nu s-a întâmplat. Am intrat într-o reacție de freeze, panicându-mă extrem de tare din cauza egoului, care nu-mi permitea să pun întrebări: virusul self-worth=/achievements era prezent; îmi era frică să discut cu doctorul, de teamă să nu-i creez o părere proastă despre mine. Parietalul îmi spunea: “O să se uite urât, o să le spună alor tăi că nu ești în stare să înțelegi un diagnostic, o să se strâmbe și o să-ți întoarcă spatele!”. Vocea sinelui însă, care-și dorea cu orice preț să afle ce boală am, a fost mai proeminentă. Am practicat stay connected, ca tehnică de neutralizare, căutând luminița de la capătul tunelului: mi-am dat seama că trebuie să mă pun într-o situație de disconfort, să-mi înfrunt temerea și să vorbesc, căci altfel nu voi afla niciodată care-mi e diagnosticul.
Văzând lucrurile lucid, în sfârșit, am ieșit din freeze și am aplicat regula celor 5 secunde. Nici nu m-am mai gândit că aș putea fi judecată. I-am pus doctorului întrebarea, moment în care nu doar că m-am eliberat de o presiune uriașă, dar am constatat că nu mi se întâmplă nimic: nu sunt certată și nici privită cu superioritate – pur și simplu mi se răspunde la întrebare. În acel moment, frica de a vorbi în public s-a mai estompat. Mi-am dat seama că nu are ce să mi se întâmple dacă deschid gura și, chiar dacă sunt judecată, am parte numai de beneficii: aflu informații noi și, cel mai important, am ocazia să devin o versiune mai bună a mea, în caz că mi se semnalează greșelile pe care le fac în timp ce vorbesc.
Dona Diaconescu
– cum am reacționat atunci când lucrurile nu au mers conform planului:
Întoarce totul în favoarea ta!
În urmă cu vreo 2 luni, am avut de scris un articol care să cuprindă un interviu cu un antreprenor. Stabilisem ca interviul să aibă loc într-o întâlnire pe Zoom, la o anumită oră și într-o anumită zi. Din păcate, domnul antreprenor nu și-a făcut apariția la timp: am așteptat un minut, două, trei, iar după un sfert de oră am început să nu mai am răbdare. Mi s-a activat certitudinea, căci îmi formasem așteptarea ca omul să se țină de cuvânt. Aveam de-a face cu o convingere limitativă, aceea că totul trebuie să se întâmple cum vreau eu și când vreau eu, altfel nu e bine. Mi-am spus: „Cum să mă facă individul acesta să pierd timpul?!”. Am intrat în fight pe reacție: occipitalul era convins că stimatul domn fie își bate joc de mine, fie a uitat cu totul de întâlnirea noastră; parietalul își făcea scenarii: eram sigură că urma să ratez deadline-ul pentru articol, să fiu certată de redactorul-șef și, în final, dată afară din revistă.
Am reușit să neutralizez prin schimbarea de perspectivă, recăpătându-mi luciditatea în momentul în care am conștientizat că pot schimba lucrurile în așa fel încât totul să fie în favoarea mea. Mi-am dat seama că noua convingere pe care o descoperisem era lipsită de valoare și mi-am propus să fac orice ca să mă debarasez de ea. Am modificat unghiul din care priveam situația: m-am gândit că domnului antreprenor poate chiar i s-a ivit ceva urgent în program. Am decis să anunț redactorul-șef, poate reușește să ia legătura cu el, iar dacă nu, măcar să știe că nu sunt eu vinovată pentru eventualele întârzieri (m-am luptat ceva cu egoul, înainte de a discuta cu șefa redactorilor: mă gândeam că voi fi considerată mincinoasă sau leneșă, că va crede că îmi găsesc scuze pentru a nu face treabă). Am hotărât și să mă apuc să scriu partea de articol care nu are legătură cu interviul, ca să câștig timp.
Am primit mesaj, mai târziu, de la antreprenorul care-și cerea scuze. M-a rugat să reprogramăm întâlnirea pentru luni, adică peste 2 zile, cu o zi înainte de deadline-ul final. Mă așteptam să mă supăr, să mi se activeze SCARFul, însă nu s-a întâmplat acest lucru: mi-am dat seama că în acele două zile pot scrie o mare parte din articol și, de asemenea, mă pot ocupa de grafica aferentă textului.
Controlându-mi egoul și conștientizând o convingere nocivă, am reușit să capăt flexibilitate și să-mi duc taskul la final cu succes, chiar dacă lucrurile nu au decurs conform așteptărilor mele.