De Matei Dumitrescu si Elena Radu
Deturnarea emoțională – la granița dintre fizic și psihic (Elena):
Cu siguranță că psihologia este interesantă și pe cont propriu, însă atunci când este alăturată și biologia parcă totul începe să se lege și ne dăm seama că procesele biologice sunt corelate chiar în mod direct cu cele psihologice.
Pentru a începe să explicăm anatomia deturnării emoționale, avem nevoie de câteva cunoștințe legate atât de anatomia creierului, cât și de procesul psihologic de deturnare emoțională.
Hai să spunem că te afli într-un restaurant, stai la masă alături de prietenii tăi și te uiți în jur. Este adevărat că mediul înconjurător este plin de diverse obiecte, fețele expresive ale celorlalți clienți, dar poate nu este suficient pentru a descrie atmosfera. Ar trebui să spun și că era un local prea gălăgios, muzica de-abia se putea auzi de discuțiile entuziaste ale prietenilor tăi… Și totuși lipsește ceva… Să fie oare mirosul de mâncare de la masa vecină? Sau, poate, aspectul puțin deranjant al tabloului din fața ta, puțin înclinat spre dreapta? În psihologia Willtitude, toate aceste detalii pot fi stimuli vizuali – tabloul înclinat, de exemplu –, auditivi – muzica acoperită de vocile oamenilor – și olfactivi – atunci când simțeai mirosul mâncării de la masa vecină. Însă aceste trei tipuri de stimuli sunt doar o mică parte din multitudinea de stimuli pe care îi putem percepe. Posibila problemă care poate apărea odată cu stimulii este că unii din ei ar putea deveni triggeri, adică, de exemplu, tabloul înclinat te deranjează îndeajuns de mult încât să nu îți poți lua ochii de la el. Mai departe, triggerul transmite impulsuri corpului pentru a semnala o posibilă „amenințare” a liniștii tale interioare. Impulsurile pot fi variate: în timp ce unele persoane tind să roșească sau să le transpire podul palmelor, altora li se poate pune un nod în gât sau în stomac, ba chiar li se pot răci extremitățile. Acum că triggerul a provocat aceste impulsuri la nivelul corpului, impulsurile, la rândul lor, continuă lanțul „slăbiciunilor” spre introspecție. Dar cum tot ce are început, are și sfârșit, am ajuns la finalul deturnării emoționale, manifestarea. Atunci când nu putem neutraliza la timp reacția internă, începe manifestarea. Totuși, nu înseamnă că este mereu observabilă, poate fi și restrânsă. După exemplul nostru, o posibilă manifestare restrânsă ar fi să bați din picior încet pe sub masă sau, alta, să te uiți oriunde, numai la tablou, nu (reacție de flight), iar unele observabile ar fi să te încrunți în direcția tabloului sau să îi spui unuia dintre prieteni: „Doamne! Nici măcar tabloul nu e pus drept în restaurantul ăsta!”(reacție de fight).
Acum că ne-am familiarizat puțin cu deturnarea emoțională la nivel psihologic, este timpul să ne aducem aminte și de lobii implicați în declanșarea emoțiilor negative sau, cel puțin, neproductive.
Cei care sunt corelați cu percepția stimulilor și transformarea lor în triggeri sunt nucleii amigdalieni. Metaforic vorbind, ei sunt un fel de paznic care anunță atunci când ceva nu pare în regulă. Astfel, continuând analogia, ajungem la hipocamp, numit și sediu al memoriei, care vine în ajutorul nucleilor amigdalieni cu exemple de situații din trecut. Dat fiind faptul că suntem într-o oarecare stare de „alertă”, și situațiile aduse de hipocamp vor sprijini ipoteza nucleilor amigdalieni, deci aducându-și aminte numai partea negativă a unei amintiri. Lobii occipitali completează echipa formată de „paznic” și hipocamp, aducând informații din prezent, interpretând, din nou, negativ, stimulii vizuali din mediu și transformându-i în mai mult stres. Dar ce suntem noi doar cu trecut și prezent? Parietalii sunt cei care ne determină să ne formăm scenarii posibile, fictive, să analizăm mult prea mult situația, din o varietate de perspective. Ceea ce este extraordinar de important este că, după atâtea scenarii, corpul nostru simte, la nivel fizic, urmările închipuitului eșec.
Așadar, pentru a nu mă îndepărta prea mult de metaforă, dacă nucleii amigdalieni sunt paznicul(gardianul), atunci hipocampul, occipitalii și parietalii sunt soldații, detașamentul care a scăpat sau s-a răzvrătit, cel puțin pe moment, împotriva generalului, cel care deține cu adevărat controlul. Cine este generalul, totuși? Răspunsul la întrebare este oarecum evident(am rămas cu destul de puține opțiuni de lobi ai creierului), acesta fiind reprezentat de lobii frontali. Au rolul de a restabili „pacea” în gândurile noastre și sunt singura arie care poate controla haosul. Pe scurt, ariile care declanșează triggeri și ne conduc spre manifestare, sunt total diferite de lobii frontali, care sunt singura voce rațională din capul nostru.
Acum că știi mai multe despre anatomia deturnării emoționale, poate înțelegi mai bine de ce e atât de greu să te stăpânești atunci când trăiești emoții puternice. Cu toate acestea, nu dispera și continuă să îți antrenezi lobii frontali, pentru că, în final, cu toții știm că este nevoie ca generalul să preia controlul soldaților de care răspunde!
„Frumusețea este în ochii privitorului” sau arta de a ignora parțial contextul (Elena):
Se poate spune că ziua a început normal și că a continuat în același mod până la ședința de Mental Toughness când, după ce am fost împărțiți pe echipe pe baza unei întrebări – dacă am putea fi capabili să îi explicăm unui copil conceptul de Zoom Out –, a trebuit să ascundem o jucărie sub niște pufuri puse într-un cerc, iar cei care răspunseseră că nu îi pot explica unui copil respectivul concept, erau nevoiți să își folosească intuiția pentru a descoperi unde este ascunsă caracatița. Da, aceasta este amintirea mea măreață, o provocare care nici nu aveam idee cât de mult ar putea să mă afecteze. Dar să continuăm povestea…
Toate persoanele din echipa adversă au reușit să găsească caracatița, iar eu, care nu credeam că există o astfel de putere supranaturală care să te ajute să „simți” locația jucăriei, am fost chiar foarte intrigată când a venit și rândul echipei din care făceam eu parte să caute plușul. Pe scurt, echipa noastră s-a descurcat mult mai prost, reușind să îndeplinească task-ul doar trei sau patru colegi.
Toate bune și frumoase, dar, aproape de final, am fost împărțiți pe grupe: cei care au dovedit că sunt mai evoluați intuitiv, și cei care erau… normali. Vestea care m-a luat prin surprindere a fost că urma să fim împărțiți pe grupe separate, special concepute pentru fiecare tip de gândire. Totul era atât de trist, ne luam la revedere ceremonios, în fața tuturor, mă uitam în jur și vedeam o atât de mare discrepanță între cei care găsiseră plușul și cei care nu. Cei mai intuitivi, erau calmi, ba chiar mi se părea că se uitau de sus la noi, restul, iar cei de pe partea mea, eram cu privirile plecate, triști, unii mai aveau puțin și plângeau – recunosc, și eu eram printre ei… Poate vă întrebați cum e asta „o amintire dragă”, dar eu vă spun că nu e. Cel puțin nu încă.
Îmi pierdusem speranța de a mai fi în grupă cu unii dintre prietenii mei, când, după ce le este făcută propunerea de a rămâne cu cei care nu au găsit caracatița, o colegă se uită lung la mine, o văd cum se foiește puțin pe scaun, pare că se gândește puțin și apoi ridică încet mâna. A vrut să rămână în echipă cu mine după cum mi-a spus atunci când s-a așezat lângă mine. Nu îmi venea să cred! După toată tristețea pe care eram în stare să o simt în urmă cu mai puțin de cinci minute, acum nu îmi mai încăpeam în piele de bucurie! Dar peste câteva minute, ni s-a spus că totul a fost o provocare, că totul a fost fals, în afară de sentimentele pe care le-am trăit și pe care am fost nevoiți să ni le stăpânim pentru a nu fi copleșiți.
La finalul ședinței, prietena respectivă mi-a spus că ei aveau niște camere montate astfel încât să vadă unde punem caracatița, fapt ce întărea și mai mult ideea că totul a fost doar un joc, dar mi-a spus și că nu avea de unde să știe dacă era joc de la început până la sfârșit și că a riscat mult când a făcut decizia de a se întoarce în grupa obișnuită.
Așa că, aleg să ignor faptul că ea știa că erau șanse mari de a nu conta că se muta de la o echipă la alta, pentru că îi mulțumesc că nu m-a lăsat să fiu acolo distrusă de veste. Chiar m-a făcut să o apreciez și mai mult și să mă simt mai apropiată de ea. După cum spuneam, există proverbul „Frumusețea este în ochii privitorului”, iar eu consider că ceea ce a făcut ea este un gest altruist, chiar dacă aș putea să o privesc din mai multe puncte de vedere. Aceasta este perspectiva asupra situației pe care o prefer și care mi-a înveselit o zi mai tristă. Parcă te bucuri mai mult de sentimentul de fericire după un eveniment deprimant… De aceea spun că este una dintre cele mai frumoase amintiri de la Willtitude.
Gestionarea antifragila a unei experiente (Matei):
Am fost șocat de faptul că vinerea respectivă, cand am ajuns la psiholog, după 3 minute a mai sunat cineva la ușă, se pare ca avusese loc o încurcătură în program și ședința mea se suprapusese cu o urgență, a trebuit să mă întorc acasă după ce bătusem drum până la cabinet, după ce îmi intrasem în starea de spirit pentru terapie și am fost nevoit să reprogramez o ședința viitoare.
Totul s-a întâmplat brusc, initial, simțeam că mi-a fost diminuată importanta și nu imi convenea faptul că nu detin controlul situației, eu mă asteptam să decurgă totul normal. Hipocampul îmi amintea de toate momentele în care am fost înlocuit, amânat, lobii mei parietali îmi proiectau deja tot disconfortul drumului până acasă, iar lobii mei occipitali negativizau toată situația, creierul meu dorea să rămână ancorat, revoltat și să iși păstreze răspunsul agresiv.
Gestionarea “antifragilă” a avut loc atunci când am găsit în mine puterea de a respira adânc si de a recontextualiza experiența, după cum am învățat la studio. A durat destul de mult, aproape tot drumul spre casă m-am concentrat asupra percepției mele (nu îmi cunoșteam psihologul suficient de mult cât să fiu cert că acesta este o persoană organizată, nu pot să dețin mereu controlul și trebuie să mă aștept la incertitudine, iar aceste neînțelegeri nu trebuie să mă atingă la nivel personal pentru că în trecut am avut probleme similare cu care asociez momentan situația). Astfel, am reușit să îmi păstrez emoția autentică, fără să fiu depășit, am procesat și neutralizat deturnarea emoțională și am rămas calm.
Neutralizarea mi-a permis să profit de situația în care mă aflam, să accept incertitudinea de care pot fi întotdeauna înconjurat și să renunț la obsesia mea de control. Am ajuns mai devreme acasă, am reușit să mă odihnesc mai mult datorită acestei schimbări neprevăzute în program și sunt de părere că am avut un răspuns antifragil într-o situație nefavorabilă.
Semnat, Redactori Matei Dumitrescu si Elena Radu