Avem tendinţa să ne definitizăm după trecutul nostru, credinţa că suntem ce ni s-a întâmplat. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr, dar dacă vrei să te folosești de trecut pentru a afla ceva despre tine uită-te la modul în care ai gestionat o situaţie critică, pentru că doar pe timp de furtună faţadele se scurg și rămânem noi, în toată vulnerabilitatea noastră. Una dintre furtunile mele preferate a fost când tot ce credeam a fi adevărat, certitudinea cu care trăisem 15 ani de zile a fost înecată în câteva secunde. Și atunci ce faci? Cum lupţi cu haosul rămas, cum lupţi cu tine în ipostaza de pură vulnerabilitate? Nu pot spune că deţin adevărul absolut la această întrebare, dar pot să îţi spun cum am reușit să nu mă înec și eu odată cu așteptările mele.
E greu să faci apel la raţiune atunci când sistemul limbic și creierul reptilian fac echipa să îţi căpăcească neocortexul, bietul de el, dar este și mai greu să trăiești cu consecinţele de a fi cedat echipei de bătăuși. Când m-am trezit că raţiunea mea nu răspundea la telefon, știţi ce-am făcut? Nimic -cel mai bun lucru pe care aș fi putut să îl fac imediat după impact. De multe ori avem convingerea că trebuie să facem ceva, să zicem ceva, să plângem, să ţipăm, să radem nervos, să o luăm la fugă. De ce? La ce folos? Așa că eu am stat, ancorată în prezent, am lăsat cuvintele mamei să mă pătrundă, să îmi răscolească sufletul, m-am lăsat să simt fără să fac nimic altceva decât să îi ascult povestea, să îi văd perspectiva. În final, orice impuls avusesem la început, orice gând nociv, orice voce a occipitalului, hippocampului și parietalului , a egoului era în trecutul meu, nu mă mai putea atinge nimic- erau prea departe de mine. Punctul culminant al poveștii mele este când mi-a venit rândul la discurs. În acel moment aveam puterea să fac ce vreau, să rănesc cum am fost rănită sau să iert cum aș fi vrut să fiu iertată- lupta interioară ce ne ţine o viaţă întreagă- ego vs sine. În retrospectivă, e o alegere banal de ușoară, dar pe moment nici măcar nu conștientizezi că urmează să o faci, eu cel puţin nu am făcut-o. Dar ceva s-a întâmplat atunci, ceva ce mi-a salvat relaţia sănătoasă pe care o am acum cu mama. Și aș vrea să îţi spun ce anume, dar nici eu nu știu exact. Spune-i inspiraţie divină, spune-i noroc dacă vrei, eu aleg să îi spun antifragilitate. Ce știu sigur e că am ales să mă eliberez de povara unei inimi supărate și am făcut-o pentru că mă iubeam prea mult că să aleg orice altceva. Și astfel, deși ceva ce poate fi privit de un ochi neantrenat ca fiind “rău”, a ajuns să fie un moment de referinţă pentru mine și evoluţia mea, o furtună ce a dus la cel mai frumos curcubeu pe care l-am văzut vreodată, ce m-a dus cu un pas mai aproape de adevărul meu. Așa că poate fi el numit un lucru “rău” pentru o minte în drumul spre antifragilitate?
Semnat, Redactor Ilinca Dima